Paine cu unt

Ce, nu e si asta o reteta?! Chiar si culinara, in zilele ei bune?!

Va zic eu: e de mancare, nu se gaseste de cumparat „de-a gata”, prin urmare e reteta culinara.
Ingrediente: paine si unt.

Timp de preparare: 1 minut – 120 minute (depinde daca ai sau nu painea si untul deja cumparate, si momentul – si sau noapte – cand verifici stocurile);
Complexitate: extrem de complicat – nu subestima valoarea lucrurilor simple.
Mod de preparare:
Se ia painea frumos de la locul ei, si se aseaza pe fund. Glumesc, insa in realitate chiar asa se procedeaza, dupa ce anterior am asezat fundul pe masa. In momentul de fata chiar nu stiu daca ar trebui sa continui cu descrierea si sa-mi asum raspunderea, sau sau sa trec direct la partea cu untul.

In fine, se aseaza fundul pe masa (ala de lemn, pentru cei pe care inca ii incearca un sentiment de nehotarare), si se pregateste un cutit de paine. Stiu, si asta are o rezonanta ciudata. Si da, stiu ca nu exista cutite de paine, si nici de branza, si din nici un alt material cu o consistenta indoielnica, ci doar cutite pentru taiat paine sau orice altceva. In fine, se ia cutitul. Se taie feliile, doar dupa ce s-a estimat cu precizie cantitatea ce poate fi consumata, inmultind numarul de felii „N” cu grosimea feliei de paine „g” in mm, si cu suprafata acesteia in mm2.

Foarte important, a nu se uita corectarea rezultatului final cu un indice „k” pentru eventuale erori in exactitatea taierii feliilor, precum si cu un factor „r~” pentru a evidentia diferite grade de curbura a feliilor de paine.

E treaba serioasa. Daca vrei sa mananci niste felii de calitate indoielnica, fine for me. Insa daca iti doresti ce e mai bun de la viata, inclusiv in ceea ce priveste feliile de paine, este esentiala aplicarea cu sfintenie a formulei:

Q (cantitatea totala de paine) = N (nr felii) * g (grosimea feliei) * k (coeficient corectie taiere) * r~ (coeficient grad rotunjire colturi).

Asa, sa revenim. Se ia untul. De unde? Pai nu stiu. Eu de obicei il iau din frigider. Se unge pe fiecare felie de paine in cantitati direct proportionale cu suprafata feliei de paine, si presara putina sare, si gata.

Stai, nu manca inca! Nu se serveste ca in grajd. Se pregateste o farfurie, un servetel, si abia apoi se serveste.

Stai, ce faci?! Tot in grajd ajungem? Se strang sculele, uneltele si utilajele utilizate, se pun alimentele nefolosite inca, la locul lor, si cel mai important, se ia odata fundul de pe masa.

In fine, ma opresc aici. Se serveste cu gura, ca de obicei. Pofta buna.

Mic dejun de criza

Criza de inspiratie, normal.
Se uita prin frigider. Cum cine se uita?! Eu ma uit … Dar ma uit atent, nu asa aleatoriu. Incerc sa realizez un echilibru natural intre ceea ce mi-as dori sa mananc si ceea ce-mi poate oferi frigiderul. Greu.

Gasesc un iaurt si il sustrag repede din zona lui de confort. In contrapartida, acesta din urma (iaurtul) imi afiseaza ostentativ o data de expirare de mult trecuta. Nu-I nimic, sunt obisnuit cu greul, imi spun. Ma descotorosesc de el, fara sa privesc in urma – il arunc pur si simplu la gunoi, desi ma incearca parca o parere de rau.

Imi ascut capacitatile de sinteza si analiza, asa cum se cere la un interviu pentru un job, si simt cum ma inconjoara betia succesului: am gasit parjolute. Sunt confuz. Or fi ele parjolute, sau chiftelute? Eu mi-s moldovean – deci sunt parjolute. Insa locuiesc in Banat, deci mi se impune sa fie chiftelute. In fine, confuzia nu tine mult, avand in vedere ca ingredientul de baza este carnea, asa ca se pot numi si chifteluturi, si pifteluturi, si chifteli, si pifteli, si oricum altfel. E pe baza de carne, deci e de bine.

Dar parca aud cumva in sistemul limbic (nu nu are legatura cu limba, oricat de inrudit ar parea, ci repreznta totalitatea structurilor cerebrale situate in regiunea mediana si profunda a creierului, jucand un rol major in memorie si emotii, precum si in elaborarea comportamentelor) vorbele sotiei: „Nu e sanatos sa mananci numai carne, fa-ti si o salata ceva ...”. Si mai simt deodata indispus.

Singura solutie e sa mai caut in frigider. Sa caut o salata. Insa nu am nici o salata, ci doar cateva legume rasfirate, fara manual de utilizare. Revin la proteine: oua!!! Fierb doua oua, sa nu fie prea tari, insa nici prea moi (de fapt au iesit foarte tari, ca nu stiu cat sa le las), si gata. Le decojesc, le tai in patru si le asez in farfurie. Si apelez la autosugestie sa presupun ca e salata.

In sfarsit gasesc si un iaurt care nu si-a permis sa expire in fata mea, asa ca actionez repede inainte sa se razgandesca, si il asez langa farfurie. Arata bine. Acum pot sa mananc.

Se serveste cu gura.

Reteta perfecta de covrigi

In seara asta am avut chef de “ceva bun”. Am vrut sa ma indrept de indata catre primul magazin deschis, si sa-mi cumpar ceva plin de grasimi hidrogenate, de E-uri despre care nu stiu mai nimic, si eventual cu termen de garantie pe undeva prin 2014. Sau puteam sa fac eu ceva acasa, desi cultura populara promoveaza falsa realitate ca barbatii nu pot utiliza aragazul sau cuptorul.

Asa ca am intrat repede pe internet, si am gasit tot felul de retete de covrigi, desigur cu mii de denumiri: ba ca-s francezi, ba polonezi, ba sarbesti, ba mai stiu eu ce. Ideea e ca am gasit ce vroiam: covrigi simpli cu sare, covrigi dintr-aia de care mancam cu o frecventa nemaipomenita in timpul facultatii, Pentru cei ce au ramas acasa in Iasi, vroiam covrigi dintr-aia de care numai in Podu Ros gasesti. Probabil ca gasesc si aici in Timisoara, dar e irelevant acum.

Am sa va spun si eu in cele ce urmeaza cum am procedat, asigurandu-va ca a iesit ceva extraordinar, desi se prefigura la un moment dat a fi reteta perfecta pentru un esec veritabil. Sa trecem la treaba:
1. Se ia un vas dintr-ala gospodaresc, cu vopseaua sarita de pe el – pentru un aspect mai rustic, si se amesteca drojdie cam cat o nuca cu o lingurita de zahar. Acum cat de mare sa fie nuca, habar nu am, sau cat de mare sa fie lingurita. Puneti si voi cat credeti si rugati-va la Dumnezeu sa mearga.




2. Se incalzeste putina apa, si se toarna peste drojdie, caci bacteriilor astora nenorocite le place dulce si caldut. Si doar asa se pot dezvolta, se pot afirma in viata de zi cu zi, pot deveni cu adevarat ceva, isi pot indeplini adevarata menire pe acest pamant: sa faca aluaturile sa creasca. Se lasa in mediul lor propice pana cand se observa bulele la suprafata apei, ceea ce inseamna ca deja au inceput sa respire, deci “It’s alive!!!”.

3. Se pregatesc cu grija ingredientele si utilajele : Un lighean rosu, sa nu se deoache atat covrigii cat si bucatarul, faina de grau “560″ cumparata din Baile Herculane caci aici in Timisoara nu gasesc nimic ieftin (am pus cam 1 kg si 300 g), ceva tarate de grau – caci fie faina cat de alaba si buna, tot nu am incredere in calitatea ei, si e mai bine sa punem si ceva “fibre”. Putin ulei. Da, este ulei “Winny” cumparat din Profi, si pentru femeile ingamfate care considera ca Dumnezeu a facut lumea in 6 zile iar intr-a 7-a s-a dus la shopping in Kauffland – trebuie sa precizez ca acesta se comporta exact ca orice ulei de doua ori mai scump, indeplinind exact aceleasi roluri si obligatii. In fine, sa nu uitam de sare, ca daca nu punem sare nu obtinem nici un gust.

4. Amestecam faina [1.3 kg], taratele [aprx 100g], drojdia accea in afirmare, sarea cat sa dea gust, si apa calda incalzita in prealabil la aragaz. Bun, imi veti spune poate ca nu e bine ca nu am pus un ou sa se lege compozitia, ca nu am pus lapte sa fie aluatul mai pufos, ca nu am pus nu stiu ce arome pentru o savoare mai potentata etc. Ei bine, daca tot ar trebui sa pun atatea minuni, mai bine imi faceam mici, si erau la fel de sanatosi. Asa ca pastram reteta traditionala de aluat de paine. Deci, framantam aluatul obtinut timp de 20 – 30 minute. La sfarsit se mai framanta 5 minute cu o lingura de ulei. Aluatul obtinut trebuie sa fie destul de tare incat sa nu se mai lipeasca de maini, si totusi destul de moale incat sa nu-ti trebuiasca flex-ul sa-l tai. Ii faci o crucita sa-l ferim de cele rele , il acoperim cu un prosop curat si il lasam la crescut.

5. Observam ca este deja ora 11:00, si nu-l mai tinem la crescut, contrar indicatiilor tuturor retetelor din lume. Asta e, unii din noi mai si lucram, asa ca na asumam riscul si modelam repede covrigii, si daca tot am facut aluat, se fac repejor si doua painite – lasand totul la crescut din nou in tavi. De fapt am tait tot aluatul in trei parti egale, sin care o parte am folosit una pentru covrigi si cate una pentru fiecare din cele doua paini. In ceea ce priveste modelatul, rulatul, impletitul etc nu cred ca are rost sa intru in detalii. Faceti exact cum faceati odata la gradinita cu plastilina, numai ca la o scara putin mai mare.

6. Dupa ce au crescut putin, se pune la fiert o oala cu apa, si odata ce a dat in clocot, se pun covrigii in apa clocotita (eu am pus cate patru odata, sa nu stea suprapusi), se lasa 2 – 3 minute, apoi se scot din apa, se pun cateva secunde la scurs, timp in care se dau cu sare. Mie asa imi plac, doar cu sare, desi se poate presare si mac, susan, chimen sau mai stiu eu ce alte minuni.

7. Se pun la cuptor, la foc iute, pe gratar, se lasa cateva minute, si odata ce s-au copt pe o parte, se intorc pentru cateva clipe si pe partea cealalta sa fim siguri ca se coc uniform. Cand sunt gata, se scot intr-un vas, pe un servetel, oriunde, numai sa-i scoateti odata inainte sa se arda. Recomandarea bucatarului: se mananca fierbinti in timp ce se scrie un articol pe www.decentworld.wordpress.com. Pofta buna. A, si nu uitati, astea sunt pozele finale – stiu nu prea au crescut, insa pentru moment e mai mult decat mi-am dorit pe seara asta.








Sa vad daca imi pot impresiona si sotia cu astia, poate-mi calca si mie o camasa pentru maine. Imi urez succes.